întreb

Ce-ai căutat acolo sau ce cauţi aici? am întrebat şi încă întreb.. Dă-ţi seamă că în viaţă alegi şi uneori nu te mai poţi întoarce.. Câteodată ce e da, e da şi ce e nu, rămâne nu. Spune-mi deci, unde eşti? Ce faci? De ce faci ceea ce faci? Eşti fericit? Eşti mulţumit de tine? Întreabă-te. Dacă nu ţi s-a născut un zâmbet pe chip, atunci întoarce-te sau ia-o la dreapta. Sau la stânga. Doar mergi, urneşete-te. Sau fugi. Fugi! Fugi către ceea ce vrei, către ceea ce ai visat. Poţi. Poţi! Doar să vrei. Vrei? Spune-mi că vrei, îţi spun că poţi. Spune-mi când ajungi ca să te aplaud. Aş vrea să-ţi întind un pahar cu apă. Atât. Un pahar cu apă pentru când ajungi.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

şi totuşi suntem egali

Am învăţat că atunci când mi se cere un sfat, să mă gândesc la mine. Nu în modul egoist, ci în sensul în care şi eu aş putea să îmi urmez propria soluţie. Am învăţat să nu judec atunci şi dacă mi se cer răspunsuri la întrebări care poate pentru mine sunt stupide. De ce? Pentru că lumea privită prin ochii mei are altă culoare în ochii prietenei mele. Şi ce e mai important e că oricum ar fi colorată lumea celui din jur, e egală cu a mea. În ce sens? Ca ani? Nu. Ca număr de oameni din viaţa fiecăruia? Nu. Pur şi simplu e o altă lume. Vreau să o văd ca pe una egală pentru a-l putea iubi pe cel de lângă mine. Dacă am să-l văd mai prejos, am să-l urăsc pentru că e neputincios, dacă îl văd mai sus, am să-l urăsc pentru că e mai bun ca mine. Adevărul simplu e că toţi avem un loc aici. Fiecare putem iubi şi fiecare putem fi iubiţi. Poate unii chiar de mai multe ori. Egalitatea nu e uniformitate strigă un gând auzit în primul dintre cursurile la facultate. Şi totuşi suntem egali…

 

 

Imagine

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

da!

Am început un jurnal în care scriu uneori, la fel am deschis un blog pe care-l vizitez rar. Iniţial m-am gândit că se datorează lipsei mele de interes pentru tehnologie, de fapt sunt doar plictisită… Plictisită să spun lucruri care s-au mai spus deja de multe alte ori, în multe alte limbi, în multe alte inimi. Despre ce să scriu? Despre iubire, moarte, fericire? De ce aş face-o? Sunt noţiuni abstracte şi, mai mult decât atât, personale. Cum aş putea eu să o învăţ pe o domnişoară sensibilă să iubească? Poate băiatul admirat nu o place pentru că are unghia de la degetul drept mai mică decât celelalte (da, am auzit-o şi pe asta). Deci de ce? De ce să scriu? Îmi răspund tot eu: pentru că toată lumea scrie. Şi nu e efect de turmă, dar..toată lumea scrie prostii. Pentru a nu critica, vreau să ajut. Să ofer un exemplu, poate un model. Nu ştiu dacă am să o fac, dacă mă va descoperi cineva vreodată. Totuşi, încetul cu încetul, cuvânt cu frază, virgulă cu puncte de suspensie, am să mă descopăr. Am să fiu mai mult eu aici decât aş fi vrut să fiu..

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Iubind..

Oare nu ar fi frumos să nu ne tragem unii pe alţii, să nu fim locomotive? Să îşi facă fiecare singur treaba, să-şi conştientizeze rostul şi rolul. Nu, nu vreau să iubesc pentru că ne-am ridicat împreună! Vreau să iubesc pe acela care se ridică singur, vreau să mă ridic singură şi, împreună, să fim fericiţi. De ce să-mi pierd timpul învăţând oamenii să facă ceea ce cred eu că e bine pentru ei? De ce să cresc datorită iubitului meu? Nu e puţin cam laşă treabă? Creşti tu şi cresc şi eu. Dacă vrei să creşti şi te pot ajuta, o fac cu dragoste. Dar să vrei! Nu să vreau eu ca tu să creşti, nu să muncesc de două ori.. Să-mi fac treaba mea şi, în vacanţa mea binemeritată, să te ajut pe tine să-ţi recuperezi ceea ce aveai de făcut. E corect? Unul câştigă şi celălalt pierde. Am să te iubesc pentru că te vei ridica odată cu mine! Cum vrei tu, doar ridică-te.. N-ai să mă iubeşti ştiindu-mă la pământ, fără scop.. Nici eu.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

carieră ŞI iubire, nu SAU!

Cheers to the jobs that pay the rent!

Şi mă gândeam: iubire sau carieră? Iubirea nu ţine de foame, iar cariera nu iubeşte. Atunci: amândouă! Cât de greu să fie? Te ridici împreună cu acela pe care îl alegi. Iubirea da, e o alegere. Nu e nici întâmplătoare, nici oarbă. E iubire pentru că noi o vrem. Îl vrem pe acel cineva care ne arată că suntem frumoase, care ne face să ne simţim stăpâne pe noi! Îl iubim căci ştie să ne spună ,,iubita mea, pentru mine tu eşti perfectă!” şi îmi e suficient atât. Bineînţeles că există fete mai frumoase ca tine, mai bine parfumate, cu zâmbete mai atrăgătoare, doar că nu le va mai vedea. Şi nici tu nu îi mai vei vedea pe acei băieţi înalţi, chipeşi şi cu freză frumoasă. Nu pentru că nu mai sunt, ci pentru că nu te mai interesează. Dacă îi vezi, e simplu: nu iubeşti. Dacă îţi doreşti pe altcineva e doar pentru că nu eşti mulţumită lângă acela de lângă tine, iar dacă se întâmplă asta..pleacă! Serios, las-o baltă! Până la urmă trebuie să fii fericită! Relaţia cea mai frumoasă e aceea în care amândoi sunteţi fericiţi cu voi, adică împliniţi. Nu aş putea iubi dacă m-aş urî pe mine. Am încheiat o relaţie lungă în momentul în care mi-am dat seama că amândoi suntem nefericiţi. Săruturile lui nu mai îmi spuneau nimic, iar ţinerea de mână era o obişnuinţă. O obişnuinţă în sensul monotoniei. Şi ştii ce? Perioada de după a fost una din cele mai fericite din viaţa mea. De ce? M-am redescoperit! Am suferit, da, dar aşa am învăţat să mă iubesc. Acum când mă iubesc, îi pot iubi mai mult şi pe cei din jur. Aş avea atâtea de scris, dar mă opresc aici spunând că viaţa frumoasă e când găseşti o cale de mijloc, nu într-un mod superficial, ci într-un mod echitabil. A little bit of this, a little bit of that.

 

Carieră, bani, faimă. Haha! La ce bun dacă nu le am cu cine împărţi? Le vreau! Le am! Vreau doar să le împart. Şi reuşesc. Pentru că iubesc şi pentru că sunt ambiţioasă. Iubesc şi muncesc. Vreau şi pot! Sper şi fac. Cred şi Dumnezeu mă ajută!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

<3

Imagine | Publicat pe de | Lasă un comentariu

Numele

                De ce zâmbet alb? Ce banal sună. Zâmbetul e urma fericirii, e o linie fină, dar cea mai frumoasă pe buzele noastre. Alb. Nu mă gândesc la culoarea danturii, ci la puritatea fericirii. La puritatea unei urme, a unei umbre. Poate a unei prefăcătorii, deşi mi-ar părea rău ca zâmbetul tău să fie o prefăcătorie. E cifra 8 la mijloc. E un infinit în picioare, un infinit vertical. Un infinit care să depăşească cerul şi pământul! E o fericire dincolo de raţiune, de explicaţii. Aşa mă cheamă: zâmbet8alb. Aşa mă simt. Aşa mă vreau. Aşa sunt!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu